Cry me a river
Cica plansul ar fi un proces mult mai complicat decat ne-am putea imagina. In primul rand pentru ca exista trei tipuri diferite de lacrimi, fiecare continand o cantitate diferita de proteine si hormoni. Unele lacrimi ne metin ochii umezi tot timpul si altele apar in cazul unei iritatii, ca de exemplu atunci cand taiem o ceapa. Sau pentru cei care nu stiu cum e cand tai o ceapa atunci dau exemplul cu excitarea nervului oculo-rectal: iti tragi un fir de par din fund si instant iti dau lacrimile. Ok, ok, just kiddin. Cel de-al treilea tip de lacrimi este produs cand organismul reactioneaza emotional la ceva, iar asta e super misto pentru ca ar contribui la eliminarea unor hormoni si astfel la indepartarea depresiei.
Avantaj 1:0 femeilor. O tura de plans si suntem ca noi. Singura chestie nasoala ca de multe ori ne ia prin surprindere. Si cel mai des nu putem face absolut nimic ca sa oprim fenomenul. Asa m-am trezit eu bocind intr-o dimineata cand Dave in sfarsit isi da seama ca o iubeste pe Kate care e indragostita de el de ani de zile si merge la ea si o pupa si fug impreuna in Africa. De 3 sezoane asteptam momentul asta, dar nici chiar asa sa ma ia cu plansul.
Din cate mi s-a spus nu am fost niciodata un copil plangacios. Iar dupa varsta de 8 – 9 ani nici nu cred ca am plans foarte mult timp. Cu cateva exceptii, dupa fiecare tuns in care mi se promitea ca “iti tai doar un pic din varfuri” si ma trezeam cu parul scurt de abia imi acoperea urechile. Oricum, intr-o zi am decis ca eu nu o sa plang ca si cutarica atunci cand nu stiu ce, si nici ca si cutarica atunci cand nu stiu cum. M-am uitat in oglinda si mi-am spus NU VOI PLANGE. Din pacate azi mi-am pierdut capacitatile hipnotice dar pe vreme aia a functionat. Filme siropoase? Drame? Note mici? Vesti proaste? Lovituri, julituri? NIMIC.
Ajunsa insa la varsta la care faci orice sa fii la fel ca ceilalti si sa te integrezi am realizat ca am o problema. Nu mai pot plange. Si era melodia lui Mariah Carey – Hero si toti se puneau si boceau pe ea, si desi nu intelegeam de ce, incercam si eu. Nimic. Si veneau vacantele si toti plangeau ca nu o sa ne vedem 3 luni si eu nimic. Si a venit Titanicul. Si toata sala plangea. Si eu NIMIC. Si imi planificam sesiuni de plans noaptea singura in camera dupa ce se culcau toti. Si NIMIC.
Si am tinut-o asa o vreme buna, pana cand am devenit a weeping machine.
“Cum?!?!? Ai mancat ultima bucatica de ciocolata?”
“I-ai dat jucaria lui x si mi-a rupt-o!”
“Mi-am rupt bluza preferata si acum nu o mai pot purta.”
“Chiar trebuie sa dam toti puii de catelushi?”
Cel mai rau era cand ajungeam in fata televizorului.
“Dar de ce a parasit-o?” “Dar de ce nu a ramas cu celalalt?” “De ce trebuia sa se imbolnaveasca, chiar acum cand erau fericiti?” “Ohhh nuuuu, nu muriiiiii, nuuuu.”
Si cum nu se putea altfel ma apuca plansul si daca nu ma uit la drame si aici ma refer in special la seriale cand se intampla ceva ce astept de mult: “in sfarsit i-a spus ca o iubeste“ “ce frumos a cerut-o de nevasta” ” ce bine ca s-au impacat ”
Sweet November? A walk to remember? Legends of the Fall? Meet Joe Black? Beyond Borders? All eligible crying movies. Mai dar sa ma apuce plansul pana si la desene animate?
“Ohhh nu Nemo, ai grija ….”
nu asculta povestea cu “big girls don’t cry”, uneori a gasi puterea sa plangi e o mare victorie, alteori a putea sa iti retii lacrimile inseamna ca te-ai vindecat..
Ma frate nu e posibil asa ceva, ploua de 4 zile, numai poti sa iesi din casa, stai toata ziua pe siteuri.