Miercuri dimineata se anunta o zi linistita. Nu prea aveam de lucru. Trebuia sa astept niste probe care n-ar trebui sa vina intr-o zi de miercuri, dar macar imi dadea o ocupatie suplimentara pentru o jumatate de ora.

Si ma apuc eu de treaba ca o tanara angajata model ce sunt, cand deodata incepe sa urle alarma unei masini. Si dupa 5 minute inca mai urla.

Nu-i nimic, imi spun eu, trebuie sa se opreasca imediat. Dupa 15 minute inca mai urla, NiiiiniiiiniiiiniiiNinoninoninoninoniiiniiiiniii…. Dupa o ora inca mai urla niiiiiiiiiniiiiiiiniiiiii.

Ma duc la calculator sa pun sa urle niste muzica, dar ma stresa asa de tare alarma aia, incat, oricat de tare puneam sa urle muzica mea, tot mai auzeam un niiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiii. In general ma consider o persoana destul de “zen” si greu imi ies din fire. Dar in acea zi, singurul meu gand zen era “Be a rock (a ginormous rock) …. and throw yourself in that car and smash it to pieces”.
Niiiiniiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiininoninoniiiiiiiiiiniiiiiiiiiii

Doua ore pe ceas deja, simteam cum mi se umfla venele din ochi, cum ghearele mi se infig in birou. Why cant i just be a rock??? :((
Dupa 3 ore s-a oprit alarma…. Acum nu se mai auzea decat un pic-pic-pic-pic-pic-pic.

“%$^%$*U%^(*&^()&%&^$”%£!%”£^$*&^*&^(*&(

Ce nu inteleg eu, de ce proprietarul isi muta intr-una masina, dintr-un loc in altul, pe o raza de maxim 100 m? De ce se gandea el ca daca o parcheaza pe trotuarul din stanga o sa fie mai ok decat daca ar fi pe trotuarul din dreapta? Sau un pic mai incolo, in parcare?

Cert e ca dupa mai bine de 4 ore de tortura, am simtit nevoia sa ii fac cunoscute sentimentele mele proprietarului masinii. Tin minte si acum ce spunea Neti la horoscop in dimineata aceea: reusita initiativelor, important e sa le avem. Asa ca, am luat initiativa sa ii scriu un bilet. Din pacate, ca de obicei, am fost prea mutulica sa imi adun si tupeul sa ma duc sa ii si pun biletul pe masina. Lucrez pe o strada cat se poate de mica, dar in ziua aia parca tot cartierul s-a gandit sa dea o tura pe acolo. O fi fost atrase de piuitul melodios al masinii ca albinele la miere…

Dupa 7 ore de suferinta am decis sa ies cu fetele la o bere sa ne innecam amarul (o fi fost o chestie astrologica de ne-am nimerit 4 gagici foarte amare) si sa ne clatim ochii cu niste masculi. Am iesit intr-un barulet pe la Eroilor, si cum era si intuneric si fum, am ramas doar cu savuratul berilor.

La intoarcerea spre casa, am luat-o fiecare pe cate o carare, iar eu spre metrou. Nu circul foarte des cu metroul, asa ca nu stiu care linie unde duce, pe care peron sa ma asez, care iesire pe ce strada ma duce, sau din seria expertilor, iesirea spre strada de interes e spre capatul din fata sau spre capatul din spate al trenului? Oricum am invatat sa ma orientez.

Intamplator chiar n-am mers niciodata cu metroul dinspre Eroilor inspre Crangasi. M-am orientat spre peronul pe care scria Gara de Nord. Intr-adevar era si ceva indicator cu statia Politehnica, dar daca scria Gara de Nord, m-am gandit eu ca n-am cum sa dau gres. Ca doar fiecare magistrala cu linia si cu peronul ei. Ohhhh, little did i know.

Evident ca m-am urcat in primul metrou care a venit. Si evident ca nu mi s-a parut dubios ca era cam gol. Si normal ca nu m-a interesat faptul ca era un metrou din ala socialist si comunist. Si evident ca nu m-am uitat ca pe el scrie Industriilor sau IMGB sau Republica, pentru ca oricum nu imi spun nimic chestiile astea. Si ma iau si ma asez si aud: Urmeaza statia Politehnica. Dar evident ca am fost mult prea ardeleanca sa ma prind ca ceva nu e ok si mult prea incapatanata sa accept ideea ca nu sunt pe trenul bun. Cand a anuntat urmatoarea statie Armata Poporului, am reusit in sfarsit sa accept ideea ca am gresit trenul.

Am coborat, m-am intors la Eroilor. M-am reorientat si mi-am dat seama ca, de fapt, pe acelasi peron opresc doua trenuri diferite, care o iau in directii diferite. ^%$&$^*$”^$^£
Mi-am dat seama si de faptul ca habar n-aveam cum sa il aleg pe cel potrivit destinatiei mele. Si nu, nu puteam sa intreb pe cineva, pentru ca eram prea ocupata sa ii urez de bine karmei, sa ma vizualizez cu un post-it pe frunte:”Cristo, trai-ti-ar simtul orientarii”, si sa alerg pe scari spre trenul care tocmai oprea in statie si sa ma avant in el in ideea ca oricum programul e pana la 11 seara si la un moment dat tot o sa il nimeresc si pe cel bun.

Tags: Bucuresti, job, laborator, metrou, nervi

You can leave a response, or trackback from your own site.