La inceputul lunii martie am fost una dintre norocoasele insotitoare ale sefului meu la un congres regional de genetica. Desigur si el a fost foarte norocos cu alegerea facuta, pentru ca un vames plictisit s-a gandit ca ar fi frumos sa mai fie un sofer in masina, si ca sa fie totul si mai frumos, cel de-al doilea sofer sa treaca vama. Nu stiu care a fost mai speriat de bombe, eu, ca trebuia sa conduc masina sefului, sau seful, ca trebuia sa lase o gagica incepatoare la volanul noii lui masini.

Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand ma gandeam la Serbia, ma gandeam la o chestie cam nashpa si trista, probabil cam cum vad vest-europenii Romania. Totusi am avut o surpriza placuta: sosele bune, curatenie, campuri arate, cladiri ingrijite, multe localuri dragute si linistite, hotel modest dar foarte curat.

Din pacate n-am reusit sa vad mare lucru din Belgrad, datorita vremii ploioase si a activitatilor stiintifice intense. Si desi n-am apucat sa vad fortareata Belgradului, Muzeul National, Muzeul Nikola Tesla, rezidenta printesei Ljubica, sau mai stiu eu ce minunatie, am vazut cateva cladiri frumoase, printre care si Biserica Sfanta Sava (cea mai mare biserica ortodoxa din Europa de Est), precum si un restaurant foarte dragut, in stil rustic, construit pe apa.

Poze n-am apucat sa fac, pentru ca ma simteam ca un japonez retardat (care n-avea agatat in gat o super camera foto, sau macar una normala, ci doar un mobil), iar pe cand eram prea ametita sa ma intereseze ca sunt inconjurata de o gramada de oameni de stiinta seriosi si oarescum cunoscuti, eram prea ocupata sa ma uit pe unde merg, sa nu ma rostogolesc in raul Sava, nu de alta, dar toti pareau prea ocupati cu lauda de sine si riscam sa nu imi fie simtita lipsa.

Cat despre Congres, fu interesant, plictisitor, cu prea multe prezentari trase de par, belgieni frumosi, dar care, chiar si dupa o sticla de vin, doar despre munca s-au conversat. Astfel ca, partea cea mai memorabila a weekendului a fost cu siguranta drumul de intoarcere. Pentru ca, desi eram echipati cu un GPS, ne-am invartit mai bine de o ora prin Belgrad pana am dat de o iesire din oras, am vizitat cateva satuce in varf de munte, am avut si cateva ore de experienta off-road (noroc ca eram cu un 4×4). Punctul culminant a fost probabil momentul in care Ioana (ak GPS-ul) ne ghida cu incredere direct in lac. Noroc ca si-a amintit sefu de o harta ratacita prin bordul masinii, ca daca ne luam dupa Ioana, ori ramaneam impotmoliti in vreo mocirla in varf de deal sau, intr-un tarziu, am fi ajuns si prin Romania, dar mai mult ca sigur nu pe cale legala. Tot raul spre bine, ca macar am vazut niste locuri frumoase, am vazut Dunarea, l-am vazut pe Decebal, am scapat de vamesul ala nashpa si am dat de unul foarte dragut si cooperant, care ne-a mai dat si flori de 8 Martie.

Putinele poze pe care le-am facut le puteti vedea aici

P.S. Cred ca ar fi momentul sa ma gandesc la un nou titlu pentru blogul meu. Cum suna “Viata ratacitoare a Cristei”?

Dar sa revenim la topul initial.
Pe primul loc sunt astronautii. Acestia mor in timpul antrenamentelor, la decolare, la intoarcere sau asfixiati din cauza unor defectiuni tehnice. Si, desi iesirea in spatiu inseamna sa calaresti o mare explozie pentru cateva zeci de minute, cei mai multi dintre noi si-ar cumpara un bilet pentru o astfel de calatorie, oricat de mare ar fi riscul de a nu te mai intoarce acasa. Cea mai mare speranta a noastra este ca rata mortalitatii sa nu creasca odata cu intalnirea extraterestrilor.

Pe locul 2 afla cercetatorii din laboratoarele BSL-4 (Biosafety Level 4). Omuletii astia se joaca cu cele mai mortale virusuri de pe planeta. Este genul ala de job in care nu apuci sa spui “Ooopsss”, ci doar “Frack me, i’ll die in 1 hour”.

3. Vanator de uragane. Vanatorii astia zboara in centrul uraganului pentru a aduna tot felul de date, asa ca nu e de mirare daca unii dintre ei pleaca acasa un pic mai ametiti.

4. Doctors Without Borders mobile lab tech. Viata de medic cu siguranta nu este usoara. Mai ales cand te trezesti in mijlocul unei epidemii. Mai ales, daca epidemia asta are loc la mama naibii in Sudan in mijlocul unui “mic” razboi…

5. Propulsion engineer. Aparent, grija inginerilor care testeaza motoarele rachetelor nu sunt exploziile, ci arsurile provocate de oxigenul criogenic sau alte traume cauzate de gazele presurizate pana la 300 atm.

6. Elevii si studentii. Pana si cel mai simplu experiment din laboratorul de chimie poate deveni periculos cand habar n-ai ce faci. Au fost destule cazuri in care elevi sau studenti au fost raniti in timp ce manipulau borcane pline cu tot felul de substante. Asa ca hai sa nu ne mai plangem ca la noi la scoala toate experimentele s-au facut doar teoretic pentru ca n-am avut din aia si din cealalta…

7. Vulcanolog. Un vulcan activ poate acoperi un oras de marimea, hmmm… Pompeiului!? Astfel, multi vulcanologi nu se mai intorc dupa o vizita in iad.

8. Biolog. Evident ca aici am vrut sa ajung. Un biolog care lucreaza cu animale se poate alege cu mult mai multe decat o simpla reactie alergica. Daca ai ghinionul sa fii muscat, zgariat sau expus la anumite “excretii”, poti chiar sa mori. O colega de-a mea sustine ca munca de genetician este o munca destul de curata pe langa celelalte ramuri ale biologiei. Totusi noi lucram cu produse biologice destul de periculoase daca te gandesti la hepatita si HIV. Pe langa asta, lucram cu tot felul de solutii cancerigene, iar munca in conditii de sterilitate implica de multe ori bagarea unei chestii mici in flacara unei lampi de gaz. Asa ca este inevitabil sa te arzi de cateva (multe) ori. In curand voi face crioprezervari. Deci voi lucra cu azot lichid, asa ca imi voi mai face griji si pentru altfel de arsuri. Dar macar pot sa spun ca munca mea devine tot mai “cool” pe zi ce trece. Desigur vineri nu a fost asa de cool, cand a trebuit sa ma “joc” cu o solutie noua si am aflat pe pielea mea ca lasa urme si arata de parca nu m-am mai spalat pe maini de ceva timp. Gandirea pozitiva este ca am folosit Solutia aia sa spalam niste celule care trebuie (speram) sa prolifereze. Deci nu poate fi toxica. Oricum in caz de ceva, nu cred ca ii voi putea arata nimic sefului meu, pentru ca asta ar insemna sa ii arat DEGETUL. Si s-ar putea sa inteleaga mesajul gresit…