Si ma apuc eu de treaba ca o tanara angajata model ce sunt, cand deodata incepe sa urle alarma unei masini. Si dupa 5 minute inca mai urla.

Nu-i nimic, imi spun eu, trebuie sa se opreasca imediat. Dupa 15 minute inca mai urla, NiiiiniiiiniiiiniiiNinoninoninoninoniiiniiiiniii…. Dupa o ora inca mai urla niiiiiiiiiniiiiiiiniiiiii.

Ma duc la calculator sa pun sa urle niste muzica, dar ma stresa asa de tare alarma aia, incat, oricat de tare puneam sa urle muzica mea, tot mai auzeam un niiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiii. In general ma consider o persoana destul de “zen” si greu imi ies din fire. Dar in acea zi, singurul meu gand zen era “Be a rock (a ginormous rock) …. and throw yourself in that car and smash it to pieces”.
Niiiiniiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiininoninoniiiiiiiiiiniiiiiiiiiii

Doua ore pe ceas deja, simteam cum mi se umfla venele din ochi, cum ghearele mi se infig in birou. Why cant i just be a rock??? :((
Dupa 3 ore s-a oprit alarma…. Acum nu se mai auzea decat un pic-pic-pic-pic-pic-pic.

“%$^%$*U%^(*&^()&%&^$”%£!%”£^$*&^*&^(*&(

Ce nu inteleg eu, de ce proprietarul isi muta intr-una masina, dintr-un loc in altul, pe o raza de maxim 100 m? De ce se gandea el ca daca o parcheaza pe trotuarul din stanga o sa fie mai ok decat daca ar fi pe trotuarul din dreapta? Sau un pic mai incolo, in parcare?

Cert e ca dupa mai bine de 4 ore de tortura, am simtit nevoia sa ii fac cunoscute sentimentele mele proprietarului masinii. Tin minte si acum ce spunea Neti la horoscop in dimineata aceea: reusita initiativelor, important e sa le avem. Asa ca, am luat initiativa sa ii scriu un bilet. Din pacate, ca de obicei, am fost prea mutulica sa imi adun si tupeul sa ma duc sa ii si pun biletul pe masina. Lucrez pe o strada cat se poate de mica, dar in ziua aia parca tot cartierul s-a gandit sa dea o tura pe acolo. O fi fost atrase de piuitul melodios al masinii ca albinele la miere…

Dupa 7 ore de suferinta am decis sa ies cu fetele la o bere sa ne innecam amarul (o fi fost o chestie astrologica de ne-am nimerit 4 gagici foarte amare) si sa ne clatim ochii cu niste masculi. Am iesit intr-un barulet pe la Eroilor, si cum era si intuneric si fum, am ramas doar cu savuratul berilor.

La intoarcerea spre casa, am luat-o fiecare pe cate o carare, iar eu spre metrou. Nu circul foarte des cu metroul, asa ca nu stiu care linie unde duce, pe care peron sa ma asez, care iesire pe ce strada ma duce, sau din seria expertilor, iesirea spre strada de interes e spre capatul din fata sau spre capatul din spate al trenului? Oricum am invatat sa ma orientez.

Intamplator chiar n-am mers niciodata cu metroul dinspre Eroilor inspre Crangasi. M-am orientat spre peronul pe care scria Gara de Nord. Intr-adevar era si ceva indicator cu statia Politehnica, dar daca scria Gara de Nord, m-am gandit eu ca n-am cum sa dau gres. Ca doar fiecare magistrala cu linia si cu peronul ei. Ohhhh, little did i know.

Evident ca m-am urcat in primul metrou care a venit. Si evident ca nu mi s-a parut dubios ca era cam gol. Si normal ca nu m-a interesat faptul ca era un metrou din ala socialist si comunist. Si evident ca nu m-am uitat ca pe el scrie Industriilor sau IMGB sau Republica, pentru ca oricum nu imi spun nimic chestiile astea. Si ma iau si ma asez si aud: Urmeaza statia Politehnica. Dar evident ca am fost mult prea ardeleanca sa ma prind ca ceva nu e ok si mult prea incapatanata sa accept ideea ca nu sunt pe trenul bun. Cand a anuntat urmatoarea statie Armata Poporului, am reusit in sfarsit sa accept ideea ca am gresit trenul.

Am coborat, m-am intors la Eroilor. M-am reorientat si mi-am dat seama ca, de fapt, pe acelasi peron opresc doua trenuri diferite, care o iau in directii diferite. ^%$&$^*$”^$^£
Mi-am dat seama si de faptul ca habar n-aveam cum sa il aleg pe cel potrivit destinatiei mele. Si nu, nu puteam sa intreb pe cineva, pentru ca eram prea ocupata sa ii urez de bine karmei, sa ma vizualizez cu un post-it pe frunte:”Cristo, trai-ti-ar simtul orientarii”, si sa alerg pe scari spre trenul care tocmai oprea in statie si sa ma avant in el in ideea ca oricum programul e pana la 11 seara si la un moment dat tot o sa il nimeresc si pe cel bun.

A fost cel mai lung drum pe care l-am facut pana acasa …. Dar poate totusi nu la fel de lung ca si drumul pana la lucru azi dimineata, cu ditamai vanataia pe gat :)

Ziua de ieri a fost un fel de freaky Friday pentru mine. Totul a inceput joi spre vineri noaptea cand faceam un ditamai tabel pentru cineva. Si aveam o gramada de randuri si de coloane, si calcule si nebunii si cand eram pe punctul de a ma bucura ca nu mai am chiar asa mult pana termin o parte din tabel (asta se intampla candva pe la 1 noaptea) mi-am dat seama ca in loc sa fac niste impartiri am facut niste inmulturi. Sa mai indraznesc sa ma laud ca eram buna la mate? I don’t think so…

A doua zi la lucru ma trezesc cu un spirit foarte altruist de a ajuta o colega cu o tehnica. Si asa bine am ajutat-o ca in 20 de secunde am reusit sa ii trimit totul pe apa sambetei, cam la propriu – in loc sa ii pun intr-o eprubeta ceva solutie, am incurcat flacoanele si i-am turnat niste apa….

Seara la 6 trebuia sa fiu in Dorobanti sa fac galerie la echipa de polo a oradiei. Desi am plecat tarziu de la munci (culmea, de data asta nu din vina mea), am vrut sa vad macar o jumatate din meci. Fuga dupa tramvaiul 41, fuga dupa autobuzul 282 si cand sa ma bucur si eu ca ajung fara intarzieri prea mari la meci, vad cum in loc sa o ia autobuzul pe calea dorobanti, o ia pe Beijing si se tot duce si se tot duce, fara sa opreasca. Si uite cum iar m-am trezit prin Bucuresti cu o mutra de caprioara ratacita. De coborat nu puteam cobori pentru ca nu stiam incotro sa o iau. Speram ca poate o ia pe alta ruta, dar va ajunge la un moment dat si pe calea cea buna. Speranta a murit repede cand am vazut venind pe celalalt sens alte autobuze 282. Dupa vreo 20 de minute de stat in autobuz, socotind, calculand, rasfoind agenda pe cine sa sun, cautand un locsor cunoscut, uitandu-ma dupa o statie de taxi, luminita de la capatul tunelului aparu sub forma magazinelor Billa – Kaufland. Am mai trecut pe acolo o data cu masina si stiam, in teorie, ca daca o iau pe o straduta tot drept, la un moment dat ajung si la bazinul Floreasca. La un moment dat am si ajuns. Exact cand lumea deja pleca…

Ma duc acasa, opresc in magazinul de langa bloc, imi iau doua iaurturi si doua ciocolate sa imi fac a doua zi niste briose cu banane si ciocolata. Urc, despachetez, ma bag in pat, ma trezesc a doua zi dimineata cu un dubiu asupra locului in care am pus iaurtul. Fug in bucatarie, deschid frigiderul, nix. Canci iaurt. Deschid dulapul si vad tronand ciocolata peste iaurtul meu. Asta dupa ce inainte de culcare mai dadusem o raita prin acel dulap si mancasem una din ciocolatele asezate deasupra iaurturilor …

In concluzie, singurul lucru productiv pe care l-am realizat ieri a fost sa arat foarte bine in noua mea fusta de blugi si sa sucesc capul catorva masculi. Si nu numai …

Ma dadeam eu intr-o zi ca o floricica cu tramvaiul spre lucru. Soare, caldura, doar 8 ore inaintea unui weekend ce se anunta foarte relaxant dupa 2 saptamani de chin la lucru. Deodata aud un tanar care isi ofera scaunul unei doamne cu o gramada de bagaje. Doamna il vede pe tanar cu un ghiozdan cat sa incapa un chinez in el si il refuza. Tanarul simtit, intreaba si gagicile din jur (eu). Il refuz si eu, ca, deh, mi-era jena fata de doamna cu bagajele. Peste cateva statii se uita tipul la mine si zice : “Stii, esti draguta. Cum te cheama? Unde mergi acum? Stai in Drumul Taberei? Nu vii cu mine la o inghetata?”Inutil sa mai spun ca jumatate de tramvai se uita la noi si asteptau reactiile mele la dumele tanarului.“Imi dai numarul tau de telefon?”“Errrrmmmmm”

“Mi-ar face placere sa te cunosc”

“Eeeermmmmm”

“Acorda-mi macar 15 minute, o inghetata in parc …”

Si atunci ma gandesc eu “Cristino, ani de zile te-ai plans ca in Romania barbatii n-au tupeul sa agate o gagica, ca ai un job care nu iti permite sa cunosti pe nimeni, ca toti prietenii au gagici, ca nimeni nu are un frate de-al unui prieten de-al verisoarei cumnatului vecinei, cu care sa iti faca lipeala, si acum tu ai suflet sa refuzi baiatul?” Desigur mai era si factorul “el coboara, tu ramai in tramvai si omuletii aia o sa continue sa se benocleze la tine”.

“OK”

20 de minute si nici o inghetata (nu era) mai tarziu am schimbat numere de telefon, dupa care fiecare a plecat in treaba lui si …

I wanna smell like my diet: chocolicious