Astfel ca jobul meu e super duper cool, pentru ca
- are o locatie foarte ok (pentru ca imi este foarte usor sa ajung la el)
- suna super cool faptul ca lucrez la un laborator de genetica
- fac analize care suna cool (sau funny) FISH
- lucrez (sau abia astept sa lucrez) pe tot felul de aparate mari si scumpe
- tocmai ne-a sosit un super “gadget”, pe numele lui LMPC (Laser Microdissection and Pressure Catapulting)
- am sansa sa cunosc oameni faimosi
- intr-un an mi-am castigat statutul de sef de laborator
- chit ca stau minim 10 ore la lucru, macar sunt imbracata in culoarea mea preferata

400 mp, multe incaperi si o joaca neincetata de-a v-ati ascunselea, pentru ca nu trec 15 minute fara sa nu auzi: “X, X, unde esti?” sau “Bai, care a vazut-o pe Y?”

Pozne – aici

(Pozele sunt de acum 2 – 3 saptamani, si fata de atunci nu mai avem o gramada de prelungitoare atarnand aiurea de peste tot, nu mai avem saci si cutii pe toate holurile). Poza cu mine e de azi, la cererea foarte veche a Alinei si a lui Razvan. (I know it looks like an oversized PJ, but the colour is just super)

La inceputul lunii martie am fost una dintre norocoasele insotitoare ale sefului meu la un congres regional de genetica. Desigur si el a fost foarte norocos cu alegerea facuta, pentru ca un vames plictisit s-a gandit ca ar fi frumos sa mai fie un sofer in masina, si ca sa fie totul si mai frumos, cel de-al doilea sofer sa treaca vama. Nu stiu care a fost mai speriat de bombe, eu, ca trebuia sa conduc masina sefului, sau seful, ca trebuia sa lase o gagica incepatoare la volanul noii lui masini.

Nu stiu voi cum sunteti, dar eu cand ma gandeam la Serbia, ma gandeam la o chestie cam nashpa si trista, probabil cam cum vad vest-europenii Romania. Totusi am avut o surpriza placuta: sosele bune, curatenie, campuri arate, cladiri ingrijite, multe localuri dragute si linistite, hotel modest dar foarte curat.

Din pacate n-am reusit sa vad mare lucru din Belgrad, datorita vremii ploioase si a activitatilor stiintifice intense. Si desi n-am apucat sa vad fortareata Belgradului, Muzeul National, Muzeul Nikola Tesla, rezidenta printesei Ljubica, sau mai stiu eu ce minunatie, am vazut cateva cladiri frumoase, printre care si Biserica Sfanta Sava (cea mai mare biserica ortodoxa din Europa de Est), precum si un restaurant foarte dragut, in stil rustic, construit pe apa.

Poze n-am apucat sa fac, pentru ca ma simteam ca un japonez retardat (care n-avea agatat in gat o super camera foto, sau macar una normala, ci doar un mobil), iar pe cand eram prea ametita sa ma intereseze ca sunt inconjurata de o gramada de oameni de stiinta seriosi si oarescum cunoscuti, eram prea ocupata sa ma uit pe unde merg, sa nu ma rostogolesc in raul Sava, nu de alta, dar toti pareau prea ocupati cu lauda de sine si riscam sa nu imi fie simtita lipsa.

Cat despre Congres, fu interesant, plictisitor, cu prea multe prezentari trase de par, belgieni frumosi, dar care, chiar si dupa o sticla de vin, doar despre munca s-au conversat. Astfel ca, partea cea mai memorabila a weekendului a fost cu siguranta drumul de intoarcere. Pentru ca, desi eram echipati cu un GPS, ne-am invartit mai bine de o ora prin Belgrad pana am dat de o iesire din oras, am vizitat cateva satuce in varf de munte, am avut si cateva ore de experienta off-road (noroc ca eram cu un 4×4). Punctul culminant a fost probabil momentul in care Ioana (ak GPS-ul) ne ghida cu incredere direct in lac. Noroc ca si-a amintit sefu de o harta ratacita prin bordul masinii, ca daca ne luam dupa Ioana, ori ramaneam impotmoliti in vreo mocirla in varf de deal sau, intr-un tarziu, am fi ajuns si prin Romania, dar mai mult ca sigur nu pe cale legala. Tot raul spre bine, ca macar am vazut niste locuri frumoase, am vazut Dunarea, l-am vazut pe Decebal, am scapat de vamesul ala nashpa si am dat de unul foarte dragut si cooperant, care ne-a mai dat si flori de 8 Martie.

Putinele poze pe care le-am facut le puteti vedea aici

P.S. Cred ca ar fi momentul sa ma gandesc la un nou titlu pentru blogul meu. Cum suna “Viata ratacitoare a Cristei”?

Si ma apuc eu de treaba ca o tanara angajata model ce sunt, cand deodata incepe sa urle alarma unei masini. Si dupa 5 minute inca mai urla.

Nu-i nimic, imi spun eu, trebuie sa se opreasca imediat. Dupa 15 minute inca mai urla, NiiiiniiiiniiiiniiiNinoninoninoninoniiiniiiiniii…. Dupa o ora inca mai urla niiiiiiiiiniiiiiiiniiiiii.

Ma duc la calculator sa pun sa urle niste muzica, dar ma stresa asa de tare alarma aia, incat, oricat de tare puneam sa urle muzica mea, tot mai auzeam un niiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiii. In general ma consider o persoana destul de “zen” si greu imi ies din fire. Dar in acea zi, singurul meu gand zen era “Be a rock (a ginormous rock) …. and throw yourself in that car and smash it to pieces”.
Niiiiniiiiiiiiiiniiiiiiiiiiiiininoninoniiiiiiiiiiniiiiiiiiiii

Doua ore pe ceas deja, simteam cum mi se umfla venele din ochi, cum ghearele mi se infig in birou. Why cant i just be a rock??? :((
Dupa 3 ore s-a oprit alarma…. Acum nu se mai auzea decat un pic-pic-pic-pic-pic-pic.

“%$^%$*U%^(*&^()&%&^$”%£!%”£^$*&^*&^(*&(

Ce nu inteleg eu, de ce proprietarul isi muta intr-una masina, dintr-un loc in altul, pe o raza de maxim 100 m? De ce se gandea el ca daca o parcheaza pe trotuarul din stanga o sa fie mai ok decat daca ar fi pe trotuarul din dreapta? Sau un pic mai incolo, in parcare?

Cert e ca dupa mai bine de 4 ore de tortura, am simtit nevoia sa ii fac cunoscute sentimentele mele proprietarului masinii. Tin minte si acum ce spunea Neti la horoscop in dimineata aceea: reusita initiativelor, important e sa le avem. Asa ca, am luat initiativa sa ii scriu un bilet. Din pacate, ca de obicei, am fost prea mutulica sa imi adun si tupeul sa ma duc sa ii si pun biletul pe masina. Lucrez pe o strada cat se poate de mica, dar in ziua aia parca tot cartierul s-a gandit sa dea o tura pe acolo. O fi fost atrase de piuitul melodios al masinii ca albinele la miere…

Dupa 7 ore de suferinta am decis sa ies cu fetele la o bere sa ne innecam amarul (o fi fost o chestie astrologica de ne-am nimerit 4 gagici foarte amare) si sa ne clatim ochii cu niste masculi. Am iesit intr-un barulet pe la Eroilor, si cum era si intuneric si fum, am ramas doar cu savuratul berilor.

La intoarcerea spre casa, am luat-o fiecare pe cate o carare, iar eu spre metrou. Nu circul foarte des cu metroul, asa ca nu stiu care linie unde duce, pe care peron sa ma asez, care iesire pe ce strada ma duce, sau din seria expertilor, iesirea spre strada de interes e spre capatul din fata sau spre capatul din spate al trenului? Oricum am invatat sa ma orientez.

Intamplator chiar n-am mers niciodata cu metroul dinspre Eroilor inspre Crangasi. M-am orientat spre peronul pe care scria Gara de Nord. Intr-adevar era si ceva indicator cu statia Politehnica, dar daca scria Gara de Nord, m-am gandit eu ca n-am cum sa dau gres. Ca doar fiecare magistrala cu linia si cu peronul ei. Ohhhh, little did i know.

Evident ca m-am urcat in primul metrou care a venit. Si evident ca nu mi s-a parut dubios ca era cam gol. Si normal ca nu m-a interesat faptul ca era un metrou din ala socialist si comunist. Si evident ca nu m-am uitat ca pe el scrie Industriilor sau IMGB sau Republica, pentru ca oricum nu imi spun nimic chestiile astea. Si ma iau si ma asez si aud: Urmeaza statia Politehnica. Dar evident ca am fost mult prea ardeleanca sa ma prind ca ceva nu e ok si mult prea incapatanata sa accept ideea ca nu sunt pe trenul bun. Cand a anuntat urmatoarea statie Armata Poporului, am reusit in sfarsit sa accept ideea ca am gresit trenul.

Am coborat, m-am intors la Eroilor. M-am reorientat si mi-am dat seama ca, de fapt, pe acelasi peron opresc doua trenuri diferite, care o iau in directii diferite. ^%$&$^*$”^$^£
Mi-am dat seama si de faptul ca habar n-aveam cum sa il aleg pe cel potrivit destinatiei mele. Si nu, nu puteam sa intreb pe cineva, pentru ca eram prea ocupata sa ii urez de bine karmei, sa ma vizualizez cu un post-it pe frunte:”Cristo, trai-ti-ar simtul orientarii”, si sa alerg pe scari spre trenul care tocmai oprea in statie si sa ma avant in el in ideea ca oricum programul e pana la 11 seara si la un moment dat tot o sa il nimeresc si pe cel bun.

” Mandala Art is a very powerful tool for healing, self-discovery and personal transformation. Carl Jung used Mandala Art extensively in his practice, believing them to originate in dreams, and to speak to the individual in the soul’s language: the language of symbols. Mandalas incorporate the use of color, balance, repetition, symmetry, and symbols to achieve a very powerful synergy that can actually have a physiological effect on the viewer. Mandalas encourage focus, promote a sense of calm, and even aid in the individual and collective healing of our society! “

Multi viseaza inca din copilarie ca vor sa fie astronauti, arhitecti, gunoieri, informaticieni. Viseaza sa fie ceva. Eu nici macar la 24 de ani nu am reusit sa visez ce vreau sa fiu. Adica mi-era la fel de echivalent si echidistant daca ma apucam de programare, de constructii, de evaluari imobiliare, de cosmetica. Toate imi placeau si displaceau la fel de mult. Cu toate astea, in momentul in care am primit oportunitatea de a lucra ca si biolog la un laborator de genetica, nici o alta meserie nu mi s-a mai parut atragatoare.

Mandala de mai sus am primit-o de la Cristina, o persoana deosebita pe care am avut placerea sa o cunosc in ultima mea vizita in Oradea. In viziunea ei, aceasta mandala m-ar reprezenta pe mine si scopul meu in viata, adica descifrarea cailor intortocheate ale ADN-ului. Adica o forma de confirmare ca sunt pe drumul cel bun si ca ar fi frumos din partea mea sa ma pun mai serios pe treaba. Pe langa toate astea, este si un desen foarte frumos, in special pentru alegerea foarte inspirata a culorilor (turcoaz). :)

Multumesc pentru acest “cadou” neasteptat.

Mai multe informatii despre mandale gasiti aici.

Dar sa revenim la topul initial.
Pe primul loc sunt astronautii. Acestia mor in timpul antrenamentelor, la decolare, la intoarcere sau asfixiati din cauza unor defectiuni tehnice. Si, desi iesirea in spatiu inseamna sa calaresti o mare explozie pentru cateva zeci de minute, cei mai multi dintre noi si-ar cumpara un bilet pentru o astfel de calatorie, oricat de mare ar fi riscul de a nu te mai intoarce acasa. Cea mai mare speranta a noastra este ca rata mortalitatii sa nu creasca odata cu intalnirea extraterestrilor.

Pe locul 2 afla cercetatorii din laboratoarele BSL-4 (Biosafety Level 4). Omuletii astia se joaca cu cele mai mortale virusuri de pe planeta. Este genul ala de job in care nu apuci sa spui “Ooopsss”, ci doar “Frack me, i’ll die in 1 hour”.

3. Vanator de uragane. Vanatorii astia zboara in centrul uraganului pentru a aduna tot felul de date, asa ca nu e de mirare daca unii dintre ei pleaca acasa un pic mai ametiti.

4. Doctors Without Borders mobile lab tech. Viata de medic cu siguranta nu este usoara. Mai ales cand te trezesti in mijlocul unei epidemii. Mai ales, daca epidemia asta are loc la mama naibii in Sudan in mijlocul unui “mic” razboi…

5. Propulsion engineer. Aparent, grija inginerilor care testeaza motoarele rachetelor nu sunt exploziile, ci arsurile provocate de oxigenul criogenic sau alte traume cauzate de gazele presurizate pana la 300 atm.

6. Elevii si studentii. Pana si cel mai simplu experiment din laboratorul de chimie poate deveni periculos cand habar n-ai ce faci. Au fost destule cazuri in care elevi sau studenti au fost raniti in timp ce manipulau borcane pline cu tot felul de substante. Asa ca hai sa nu ne mai plangem ca la noi la scoala toate experimentele s-au facut doar teoretic pentru ca n-am avut din aia si din cealalta…

7. Vulcanolog. Un vulcan activ poate acoperi un oras de marimea, hmmm… Pompeiului!? Astfel, multi vulcanologi nu se mai intorc dupa o vizita in iad.

8. Biolog. Evident ca aici am vrut sa ajung. Un biolog care lucreaza cu animale se poate alege cu mult mai multe decat o simpla reactie alergica. Daca ai ghinionul sa fii muscat, zgariat sau expus la anumite “excretii”, poti chiar sa mori. O colega de-a mea sustine ca munca de genetician este o munca destul de curata pe langa celelalte ramuri ale biologiei. Totusi noi lucram cu produse biologice destul de periculoase daca te gandesti la hepatita si HIV. Pe langa asta, lucram cu tot felul de solutii cancerigene, iar munca in conditii de sterilitate implica de multe ori bagarea unei chestii mici in flacara unei lampi de gaz. Asa ca este inevitabil sa te arzi de cateva (multe) ori. In curand voi face crioprezervari. Deci voi lucra cu azot lichid, asa ca imi voi mai face griji si pentru altfel de arsuri. Dar macar pot sa spun ca munca mea devine tot mai “cool” pe zi ce trece. Desigur vineri nu a fost asa de cool, cand a trebuit sa ma “joc” cu o solutie noua si am aflat pe pielea mea ca lasa urme si arata de parca nu m-am mai spalat pe maini de ceva timp. Gandirea pozitiva este ca am folosit Solutia aia sa spalam niste celule care trebuie (speram) sa prolifereze. Deci nu poate fi toxica. Oricum in caz de ceva, nu cred ca ii voi putea arata nimic sefului meu, pentru ca asta ar insemna sa ii arat DEGETUL. Si s-ar putea sa inteleaga mesajul gresit…